Se afișează postările cu eticheta Mihai Eminescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mihai Eminescu. Afișați toate postările

1.16.2012

162 de ani de rostire a numelui românului absolut, carele este MihaiEminescu


 Cât de vizionar şi de exact a fost Simion Bărnuţiu, iată ce scrie dânsul la 1853, doar la 3 ani de la naşterea celui care venea să fie Domnitorul limbii româneşti:
“Când va răsări est Luceafăr pe cerul Daciei, bătrânii ei vor întineri de bucurie, fetele ei vor corona cu flori pe îngerul care va cuteza a lua vălul străin ce le întunecă, feciorii-l vor purta în triumf ca pe un mare erou, care au şters macula străină de pre numele românesc, poporul îi va eterna memoria cu mormânt de neuitare pe care i-l va înălţa în inima sa cea recunoscătoare, ca restauratoriului tinereţilor limbei sale”

(Simion Bărnuţiu, 1853)

Mai bine de 4 generaţii bune, şi când ne este bine şi când ne este greu, rostim cuvântul aşa cum l-a rotungit Marele Eminescu. De 4 generaţii bune, naţiunea română îşi consumă energiile la producerea de valori în cea mai frumoasă haină – limba română. În graiul ţăranului, în graiul intelectualului, nimeni nu mai poate stabili unde se termină Eminescu şi unde începe vorbitorul, în fiecare din noi trăieşte şi vorbeşte un Eminescu, Eminescu poetul.

Dar, puţini care-l ştim, mai ales acei de la marginile Ţării, pe Eminescu publicistul, pe Eminescu politicianul şi formatorul de opinie. Acest Eminescu a fost ferit de noi, a fost ţinut în umbră, ca să nu ne întărim în această glie. O, cât de mult ne trebuie nouă, basarabenilor, Eminescu publicistul, care şi de acum încolo dacă-l vom cunoaşte, tot bine va fi pentru Neamul nostru.

Domnul nostru, Mihai Eminescu şi egalul nostru bădie Mihai, e greu în Basarabia, pe care-ai deplâns-o şi tu, şi care şi astăzi mai jertfeşte lacrimi şi sânge românesc. Ştim că ne priveşti de-acolo de sus şi vezi că nu ni se face dreptate. Mai croieşte de-acolo de sus cu articole-sabie din “Timpul” dumitale, dar, croieşte-i de-acolo de sus pe mai marii mesei, fără a alege, că n’ o  să greşeşti. Croieşte-i pe aceşti parveniţi, care nu servesc poporul, dar, care se servesc de popor.

Rosteşte-ţi durerea de atunci, căci e la fel de dureroasă şi astăzi, poate te vor auzi şi se vor ruşina:

“Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa numita patrie este deasupra naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui.
Voim şi sperăm nu o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate.”

“Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii.”

În rest, bădie Mihai, ce să-ţi mai spunem la aceşti 162 de ani ai tăi? Eşti cu noi. Te cântăm, te plângem. Şi în Basarabia deplânsă de tine se anunţă noi referendumuri şi noi viclenii.
O, Doamne, oare vom izbuti?

6.16.2011

122 de ani de la veşnicia lui Eminescu

Lui Eminescu nu i se aduc laude, cu Eminescu se respiră!


-          „Dispreţul pentru uzurparea conducerii de puţinii care nu s-au ridicat măcar prin inteligenţa, cultura şi munca lor”


-         „Evlavia pentru timpurile de cinste, bărbăţie şi măsură”


-         „Afirmarea unităţii româneşti eterne, groaza de cotropirea străină, care ucide o conştiinţă, împiedică o desfăşurare, sfarmă un viitor, lasă fără îngrijire un trecut, pentru a da în loc jaf şi corupţie, oricare ar fi numele cotropitorului, al celui dintâi dintre neamurile de cultură ori a celei din urmă plebi asiatice”


Aşa l-a surprins Nicolae Iorga pe Eminescu.


Să vorbim despre Eminescu pe scurt şi încăpător!


Radu Vodă

5.16.2011

16 mai, 1812 – începutul calvarului rusesc pentru români


„Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui.”


Mihai Eminescu



16 mai, 2011 – se împlinesc 199 ani de la ruperea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru şi anexarea lui la „hrăpăreţul” imperiu rus. Pe fundalul „idolatrizării” zilei de 9 mai, a aşa zisei victorii, pe fundalul promovării agresive a interpretării a tot ce este românesc – ca fascist, suflarea românească din Basarabia nu se stinge, ci devine şi mai puternică, şi condamnă deschis, de la catedre, de pe pagini mass-media, acest act de nedreptate la care am fost supuşi din neputinţa de atunci, şi fără voia, şi fără ştiinţa noastră.


Acest 16 mai, rostit răspicat, este poate cel mai tare argument împotriva minciunii ruseşti înrădăcinate aici, pe care coloana a 5-a îşi construieşte rostul şi justificarea. Dar, de această dată, nu mai merge demagogia tipică intrusului, ea nu mai poate masca şi acoperi ca înainte imperialismul rusesc. Adevărul e spus clar şi pe faţă, e spus atât de tare, că poate fi combătut doar cu forţa brutală. Dar nici aceasta nu mai merge. Deci soluţia ruşilor este întinderea din timp şi trecerea generaţiilor. Dar nici aici nu vor reuşi, aşa cum, a început să lucreze memoria istorică şi generaţiile pe care le aşteaptă să dispară nu vor suporta ca adevărul să fie călcat în picioare cu atâta tupeu!


16 mai este un doliu naţional în aşteptare istorică! Se vrea împărtăşit şi reparat!


199 ani de la începutul deznaţionalizării românilor basarabeni – şi totuşi am rezistat!


Un lucru e clar, ruşii se tem de acest 16 mai, pentru că el poartă în sine adevărul – la 16 mai 1812, a fost comisă o ilegalitate, o nedreptate, dar şi mai rău, că după această nedreptate au urmat multe altele despre casre respectivii nu doresc să se ştie. Căci atunci, va fi foarte greu să răspundă - pe ce s-au construit ei, peste cine s-au lăţit ei şi unde sunt acum acei peste care s-au lăţit. Iată de ce ruşii se tem de 16 mai.


16 mai, 1812 – 16 mai, 2011 este o perioadă „doveditoare” a permanenţei imperialismului rusesc aici şi a martirajului neamului românesc. 16 mai, rostit tare, este un risipitor al minciunii ruseşti îngrijite cu multă cheltuială, şi o speranţă de reducere a marasmului pe care l-au „cultivat” aceştia în Basarabia, la „debilism” social, care nu se lecuieşte dar se compătimeşte. Aceasta-i calea sfârşitului...


Această dată, rostită tare, risipeşte atâtea istorii construite în jurul Basarabiei româneşti.


Astăzi s-a trecut uşor peste 16 mai, care, perpetuat în timp, ne-a împovărat cu sărăcie, analfabetism, deznaţionalizare, deculturalizare, deportări, dar cum v-om întîmpina noi 16 mai în 2012, la 200 ani de la trădarea lui Dumitraşco Moruzi, tot aşa uşor? Nu e mult până atunci, şi ar fi bine să-i cunoaştem pe toţi „Dumitraşco Moruzi” care s-au perindat în această perioadă şi-au stat în slujba străinului.


Eh… măi Dumitraşco… câţi al-de tine ai lăsat după tine!?


Privesc în jur ce se întâmplă ca să constat cu regret - Doamne, cât de departe de tine şi cât de aproape de ruşi!

5.10.2011

Defapt, ce sărbătorim?


„Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa numita patrie este deasupra naţionalităţii.”


Mihai Eminescu



Fastul zilei de ieri ne-a demonstrat încă o dată şi cu prisosinţă cât de suverani şi independenţi suntem... Am văzut ieri, o mulţime de motive, care să ne facă cumplit indiferenţi, - or raţiunea existenţei noastre ca şi entitate naţională nu stă în a ne reîntregi? Ieri, a căzut orice teorie şi idee de stat şi de naţionalitate, şi de integrare europeană, şi de...


Ăsta-i paradoxul moldovenilor care se vor a fi în Uniunea Europeană, dar nu pot uita de trecutul „glorios” al ocupantului, care se vrea acoperit cu lauri şi care-şi ascunde, foarte reuşit, apucăturile imperialste în spatele luptei contra fascismului.


Încă un paradox este şi faptul că cei care îl batjocoreau pe Dumnezeu, acum poartă cu mândrie panglica unui martir ortodox – Sf. Gheorghe, pe care nu-l poţi nega, şi te impun să-l accepţi aşa cum ei ţi-l dau, şi bunătatea noastră iar se ceartă cu raţiunea.


Şi câte alte paradoxuri, aşa iscusit împletite cu realităţile care le trăim, ne conving că raţiunea, adevărul, încă au nevoie de timp, ca să izbutească să-şi spună cuvântul.


Acest 9 mai, pentru Noi, nu reprezintă o zi a victoriei, întrucât nu ne-am văzut împlinit scopul – reîntregirea neamului.


Acest 9 mai, ca şi altele care vor veni, urmează a fi o zi a comemorării şi respingerii războiului, doar atât!