Cât de vizionar şi de exact a fost Simion Bărnuţiu, iată ce scrie dânsul la 1853, doar la 3 ani de la naşterea celui care venea să fie Domnitorul limbii româneşti:“Când va răsări est Luceafăr pe cerul Daciei, bătrânii ei vor întineri de bucurie, fetele ei vor corona cu flori pe îngerul care va cuteza a lua vălul străin ce le întunecă, feciorii-l vor purta în triumf ca pe un mare erou, care au şters macula străină de pre numele românesc, poporul îi va eterna memoria cu mormânt de neuitare pe care i-l va înălţa în inima sa cea recunoscătoare, ca restauratoriului tinereţilor limbei sale”
(Simion Bărnuţiu, 1853)
Mai bine de 4 generaţii bune, şi când ne este bine şi când ne este greu, rostim cuvântul aşa cum l-a rotungit Marele Eminescu. De 4 generaţii bune, naţiunea română îşi consumă energiile la producerea de valori în cea mai frumoasă haină – limba română. În graiul ţăranului, în graiul intelectualului, nimeni nu mai poate stabili unde se termină Eminescu şi unde începe vorbitorul, în fiecare din noi trăieşte şi vorbeşte un Eminescu, Eminescu poetul.
Dar, puţini care-l ştim, mai ales acei de la marginile Ţării, pe Eminescu publicistul, pe Eminescu politicianul şi formatorul de opinie. Acest Eminescu a fost ferit de noi, a fost ţinut în umbră, ca să nu ne întărim în această glie. O, cât de mult ne trebuie nouă, basarabenilor, Eminescu publicistul, care şi de acum încolo dacă-l vom cunoaşte, tot bine va fi pentru Neamul nostru.
Domnul nostru, Mihai Eminescu şi egalul nostru bădie Mihai, e greu în Basarabia, pe care-ai deplâns-o şi tu, şi care şi astăzi mai jertfeşte lacrimi şi sânge românesc. Ştim că ne priveşti de-acolo de sus şi vezi că nu ni se face dreptate. Mai croieşte de-acolo de sus cu articole-sabie din “Timpul” dumitale, dar, croieşte-i de-acolo de sus pe mai marii mesei, fără a alege, că n’ o să greşeşti. Croieşte-i pe aceşti parveniţi, care nu servesc poporul, dar, care se servesc de popor.
Rosteşte-ţi durerea de atunci, căci e la fel de dureroasă şi astăzi, poate te vor auzi şi se vor ruşina:
“Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa numita patrie este deasupra naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui.
Voim şi sperăm nu o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate.”
“Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii.”
În rest, bădie Mihai, ce să-ţi mai spunem la aceşti 162 de ani ai tăi? Eşti cu noi. Te cântăm, te plângem. Şi în Basarabia deplânsă de tine se anunţă noi referendumuri şi noi viclenii.
O, Doamne, oare vom izbuti?