Se afișează postările cu eticheta Dan Puric. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dan Puric. Afișați toate postările

7.19.2012

Condamnarea crimelor comuniste fără lustraţie - ce este?

 
imagine - amosnews.ro

Ce se face în afara moralei poate dura, dar nu este durabil. Drept exemplu - chiar regimul comunist.

Personal, cu puţina mea experienţă de viaţă, ca să nu greşesc, obişnuesc totuşi să raportez procesele, fenomenele care au loc în societate noastră şi pe care am puterea intelectuală să le înţeleg, cu un model al meu, luat de la părinţi, care la rândul lor l-au luat de la bunei. Acest model are o răspândire largă în societate şi se numeşte recurs la memorie. Dar, de ce aşa de puţin se vorbeşte despre acest model, la noi? Gândesc că, din cauza că acesta poate fi atât pozitiv, cât şi negativ. Pozitiv este atunci când se sprijină pe morală.

Astăzi mulţi se întreabă, mai ales acei care s-au mutat cu reşedinţa în studio-urile TV - dacă este corect sau nu faptul condamnării. Şi cred că mulţi din cei care se dau cu părerea nu susţin condamnarea crimelor comuniste şi dau acestor "dezbateri" o tentă de nevinovăţie sau de termene pe care nu le mai ţine minte lumea, într-un fel, se încearcă a da uitării o perioadă din viaţa noastră sau mai precis a părinţilor, sau buneilor noştri. De ce se face aceasta? Ori că sunt vinovaţi nemijlocit, ori că sunt nostalgicii experienţei criminale a părinţilor lor, ori că sunt certaţi foarte dur cu morala. Personal gândesc, condamnarea regimului totalitar comunist, să fie etichetată oricum ar fi, de indivizii ce fac politică pe seama tragediei noastre naţionale din perioada '40-'90, în speranţa lor că rănile s-au tămăduit - această condamnare raportată la perioada respectivă este o victorie a adevărului şi a dreptăţii, de ordin moral.

Această victorie pe mulţi îi discomfortează, pe mulţi nu-i satisface, dar pe cei mai mulţi îi împacă şi asta este bine.

Şi totuşi, ce i-a făcut pe atât de mulţi deputaţi (din AIE) să voteze această lege? Dacă motivaţia este morală, atunci să ştiţi că nu suntem pierduţi, este excelent. Dar, dacă la mijloc sunt aranjamente, atunci cum? Soluţia este una - trebuie să urmeze obligatoriu lustraţia! Iar, factorul timp nu trebuie să ne oprească - că respectivii vinovaţi s-au trecut, s-au consumat. Aceşti trecuţi şi consumaţi trebuie să fie cunoscuţi societăţii. Oricare ar fi motivul (moral sau de aranjamente), poate că vom afla mai târziu, dar nu ne îndoim nici pentru o clipă de corectitudinea acestei decizii, nu juridiceşte ci din punctul de vedere al moralei. Recursul la memorie le pune pe  toate la locul lor, aşa cum e omeneşte. Le iartă, dar nu le uită, ca să nu se mai repete.

Formula că toţi suntem vinovaţi sau nimeni nu este vinovat nu mai lucrează, că defapt, pentru această formulă au luptat opozanţii legii date. Iar, această formulă este foarte periculoasă pentru societate, fiindcă noi niciodată nu vom putea promova lideri, personalităţi neşantajabile. Să luăm drept exemplu liderii sau şefii de partide: Filat - a făcut armata nu ştim unde; Pavlicenco - a fost în Cuba; Ghimpu - este de la Coloniţa; Lupu, Diacov şi aşa mai departe... Să vedeţi că la momentul oportun, când trebuie de distrus o idee, nu se spune că ideea e rea, dar se loveşte în protagonist, ca astfel să fie lovită şi ideea. Iată de ce trebuie lustraţia, ca să oprim odată gura nebunilor.

Ca să fiu cât de cât convingător, fac o trimitere la Dan Puric: Dar, la ce bun  memoria istoriei recente? Ca noi oamenii normali, văzând prototipul torţionarului de acum 60 de ani, să-i recunoaştem copilul ideologic şi să nu-i mai permitem să se reproducă.
Să nu-i permitem (torţionarului), să-l facem văzut, să-l cunoască lumea, să-l scoatem de sub masca omului muncitor şi cinstit, de veteran, de luptător, de aproape erou.

La 12 iulie, carul s-a urnit din loc, m-am întrebat atunci - încotro va lua-o? Dacă spre legea lustraţiei, înseamnă că deputaţii AIE-ului, într-adevăr, sunt pătrunşi de un profund sentiment de dreptate şi simţire patriotică, şi au dat dovadă de moralitate. Dacă nu, atunci lucrurile se cam încurcă. Şi ne vom văicăra în continuare... n-ai cu cine mă, n-ai cu cine, nişte prăpădiţi.

7.02.2011

Nu-l lăsaţi pe Băsescu singur în faţa Rusiei!

E ştiut faptul, că românul de cînd e el, a fost jertfelnic de sine, înzestrat cu o jertfire martirică, pentru că aşa i-a fost sortit să se nască, să se afle mereu între neprieteni. Şi tocmai deaceea, românul este felul de om iubitor de adevăr, care nu acceptă făţărnicia şi viclenia, românul este felul de om puternic, care nu caută să-şi ascundă slăbiciunile, românul este omul sincer, înzestrat cu o frumuseţe sufletească caracteristică doar lui, o frumuseţe pe care la alţii o vedem mai rar, o frumuseţe, care nu lasă loc duplicităţii, făţărniciei, vicleniei, lipsei de inteligenţă. Lucruri cu care alţii operează cînd românul le spune adevărul.


Românul, cît de curajos şi luptător a fost şi este, totuşi nu se bucură de o împlinire de sine, fiindcă în puţine cazuri îşi găseşte prelungirea şi rostul în clasa conducătoare sau în clasa politică. De ce? Fiindcă această clasă nu era, tocmai de fiecare dată ieşită din sînul poporului, acestă clasă avea slăbiciunea să creadă că jertfirea e a poporului, iar a lor e supravieţuirea. Şi doar în momente cruciale, cînd nu se mai poate da înapoi, se amestecă clasa politică cu poporul şi dă exemple demne de istorie. După un timp, iarăşi vine supravieţuirea - alte reguli de viaţă decît cele ale poporului, fortuite de îmbîcsirea cu elementul străin, lucru de care se îngrijesc vecinii. Dar acestea sunt vicii numai ale clasei politice nu şi a poporului. Şi dacă această clasă politică se gîndeşte că prin a menaja străinul, prin a tăcea sau a dosi adevărul, îşi perpetuă viaţa - se greşeşte. Cînd se întrece măsura în aceasta, poporul nu întîrzie să vină să o lecuiască, fie prin alegeri, fie altfel. Şi cu cît aceste lecuiri vor fi mai dese, cu atît această clasă politică va fi mai aproape de popor şi de adevăr. Aşa este logica lucrurilor, căci de altfel, vine să se adeverească bancul pe care Dan Puric îl glăsuia la Chişinău pe scena Teatrului "Mihai Eminescu": "Se spune că atunci când a făcut lumea, Dumnezeu a răsturnat sacul cu minuni în locul unde este acum România. Uimit şi puţin şocat de bunăvoinţa excesivă a Lui Dumnezeu, un Înger îl întreabă: - Ce faci Doamne?Le dai prea multe. La care Dumnezeu îi răspunde: - Stai să vezi ce conducători le dau!". Da, aşa a fost. Românul, într-adevăr, avut parte de o clasă politică care-şi avea pornirile străine trebuinţei Neamului, că aşa au fost vremurile, că erau puţini şi cînd îşi găsea protectorul, trebuia să jertfească din sine, şi cu teritoriu, şi cu averi, şi cu demnitate, căci îşi îngroşa rîndurile cu elementul străin. Şi ca să se placă acestui element străin, mai întîi de toate, se tăceau adevăruri.


Dar, astăzi sunt alte vremuri, alte realităţi şi adevărul devine o virtute şi pentru popoarele mai mici, dar dacă el este adevăr, el nu se vrea tăcut. Deci, ce s-a petrecut la Bucureşti, că ruşii tocmai au răbufnit? Recent, Preşedintele Băsescu a declarat public că ar fi procedat ca şi Mareşalul Antonescu în 1941, ar fi trimis ostaşii peste Prut. Este lăudabil curajul de care a dat dovadă Băsescu, pentru că astfel mai spală faţa unei clase politice care de la alegerile din noiembrie '46 nu a mai reuşit să se întoarcă la demnitate. Băsescu spune un adevăr temut de ruşi: "Unii devin sensibili şi când discuţi de istorie. Eu nu sunt istoric. Răspunsul meu a fost în deplin acord cu poziţia României. Nu văd unde este supărarea. Uniunea Sovietică nu mai există. Noi avem acum o relaţie cu Federaţia Rusă, iar când discutăm despre Uniunea Sovietică, discutăm despre ceva ce a fost. Iar despre istoria noastră nu avem cum să discutăm. Am înţeles că sunt deja mari analişti militari şi politici care s-au isterizat cum atacăm noi Federaţia Rusă. Nu, este o realitate din istoria acestei ţări. Nimic nou sub soare, mai ales că poziţia a fost în deplin acord cu condamnarea Pactului Ribbentrop - Molotov. Dacă cineva are dureri pe la vreo Antenă 3, cu analişti mereu furioşi că a dispărut Uniunea Sovietică, o avea dureri, dar eu n-am". Băsescu spune un adevăr şi aruncă colacul de salvare pentru clasa politică, să se întoarcă la demnitate, dar se pare că unii nu apreciază curajul Preşedintelui, nu au nevoie de colac de salvare şi se întorc la obiceiul clasei politice despre care am vorbit la început şi care gîndeşte că dacă va tăcea adevărul îşi va lungi veacul.


Reacţiile care au urmat spuselor Preşedintelui Băsescu, mă fac să gîndesc: oare într-atât de încăpătoare este noţiunea de român, că să cuprindă atît de mult neromânism? De altfel, de ce presa românească trebuia să-i bată din palme unui oarcare Lukaşevici şi să-şi lase Preşedintele singur în faţa ruşilor?


Ei, fraţilor! Nu vă temeţi de adevăr. De adevăr are nevoie şi Rusia, drept că nu-i prea deprinsă cu el. Nu trebuie să tăcem ca să plăcem cuiva.


Radu Vodă