Detaliile concursului le găsiţi aici.
11.03.2011
Concurs. Scrie despre Marea Unire de la 1918 şi dacă eşti cel mai bun, câştigi 500 de euro
Detaliile concursului le găsiţi aici.
10.09.2011
Scrie despre Chişinău şi dacă eşti cel mai bun, câştigi 500 euro
Blog pentru Basarabia a lansat un nou concurs în cadrul campaniei online "365 de zile pentru Basarabia" - "Chişinăul meu". Scrie despre cum vezi Chişinăul nostru şi dacă eşti cel mai bun câştigi 500 de euro.
Detaliile despre concurs le găsiţi aici.
8.27.2011
Boghenii Vechi de la poalele Dealului Mănăstirii
"Cu atâţia neprieteni în jur, doar cu aşa sate ca Boghenii Vechi a putut să se facă şi dăinuie Moldova." (Dumitru Osipov)
Este o convingere a mea, dar, cred că aceasta este şi realitatea, că Basarabia a rămas românească după atâtea vitregii ale istoriei datorită satelor noastre româneşti, care s-au pitit în inimă de codri, la poalele dealurilor şi-n văile mai puţin accesibile pentru piciorul şi calul seminţiilor nomade. Aici s-au păstrat tradiţiile, obiceiurile, la care se revenea în timpurile paşnice, după războaie şi năvăliri. Localităţile mai urbanizate, cu mici excepţii, n-au cam servit Neamului. Şi dacă acestea astăzi se refac şi împlinesc mersul istoriei noastre, se datorează tot satelor noastre. Dacă încerci să pierzi legătura cu satul de baştină, te faci orăşean aşa de-o dată, nu este exclus să devii un bun "material" pentru speculaţiile: "cine suntem, moldoveni, români?"; "care ne este limba?". Nefericirea oraşelor şi orăşelelor noastre vine de la faptul că moldovenii sunt aici orăşeni, în cel mai bun caz, în generaţia a doua, mai este timp, poate încă de o generaţie, ca satele noastre să le populeze până la o ţinută şi esenţă românească. Dar, şi după aceasta, esenţa noastră românească va trăi tot la sate.
Boghenii Vechi de sub Dealul Mănăstirii (r. Ungheni), care într-adevăr este vechi, în unele documente istorice este pomenit pe la 1426, adică încă pînă la Ştefan cel Mare, este satul de baştină a tatălui meu. Aici mi-am petrecut o parte din copilăria mea, am prins ce este frumosul, am încercat să fac din el o carte deschisă unde-mi citesc Neamul şi intuiesc veşnicia care poate trăi numai acolo. Astăzi, împreună cu colegii de la Parlamentul Tinerilor, am participat la manifestaţiile dedicate aniversării independenţei R. Moldova, am văzut steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare purtat cu mândrie în Piaţa Marii Adunări Naţionale, dar am ascultat şi discursurile oficiale, care nu mi s-au părut prea hotărâte şi construitoare pentru Neamul nostru. M-a fulgerat un gând: aceşti domni nu s-au născut la sate, în acel moment m-am hotărât să particip la acest concurs, şi întors acasă, am găsit rezonabil să prezint un material care constă din scurte spicuiri dintr-u interviu acordat de tatăl meu, Dumitru Osipov, domnului Sergiu Moraru, despre satul său de baştină - Boghenii Vechi.
Gândesc că anume un aşa material corespunde Blogului pentru Basarabia. O altă abordare şi stil sunt binevenite pentru un cenaclu literar.
Sergiu Moraru: Aţi plecat din sat, ce sentimente vă trezeşte invocarea baştinei?
Dumitru Osipov: Cele mai sufleteşti. O poveste întreagă, pe care o trăiesc de fiecare dată de la început. De fapt, baştina este acel „cosmos” sentimental, mental şi comportamental care te construieşte şi-ţi formează cadrul de personalitate în care vei turna toate experienţele acumulate, chiar dacă rămâi acasă. Dar, fără aceste lucruri nici nu face să pleci de acasă, vei fi un încurcă-lume. Dacă ignori potenţialul baştinii, dacă nu eşti prea dotat de la natură, atunci rişti, cu siguranţă, să te faci un mediocru, în cazul invers – un cosmopolit, care nu-i de mare folos nici pentru sine, nici pentru Ţară. Aşa că baştina, ca imagine, cu toate scăpările ei, trebuie să o ai toată viaţa în suflet, şi prin aceasta te vei simţi integru şi vei avea spor în toate. Imaginea baştinii este foarte importantă, mai ales pentru omul politic. Fără ea eşti superficial, fără repere, nu ştii încotro să porneşti, n-ai unitatea măsurii. N-ai modelul de comunitate, de societate format de tine tocmai la vârsta sentimentelor, a perceperii active. Căci chipul Ţării şi Neamului, dacă îl goleşti de grandori, să vedeţi cât de repede se reduce la cel al satului natal, ca o statură a existenţei, ca o construcţie conceptuală. Şi pe goliciunea aceasta îşi face loc tocmai imaginaţia fiecăruia, chiar în mod perceptibil, cum ţi-ai văzut tu satul, cum ţi-ai închipuit tu să-l faci mai frumos, mai durabil. Iată, plecând de la această abstracţie, vei avea tot atâţia Bogheni Vechi câţi bogheneni avem, şi nu contează nivelul lor de inteligenţă.
Pentru mine e cert: satul natal, Boghenii Vechi, este o bucăţică, este o parte considerabilă din Eul meu. Nu-i om în sat care să fi vorbit atât de mult despre Boghenii Vechi. E clar că alţii n-au avut posibilităţile mele. Am vorbit de la tribuna Parlamentului, de la catedrele universităţilor, în licee, în şcoli, spitale, în căminele culturale cu ferestrele şi uşile sparte, la ferme, pe deal, în brigăzi; când mi se consumau argumentele, ca să fiu convingător, aduceam drept exemplu Boghenii Vechi, sau ceva ce se întâmplă în Boghenii Vechi: „Dar iată la Boghenii Vechi oamenii aşa au făcut...”. Ascultam pe urmă înregistrările, sau citeam stenogramele, şi undeva în adâncul meu îmi scăpa un zâmbet şi-o mustrare: „Mi se pare că prea fac uz...”. Colegii câteodată chiar îmi reproşau „Mai lasă, Mitică, tu cu Boghenii tăi, de parcă-s centrul lumii...”. Dar, nu v-aţi întrebat de ce oamenii simpli, fără pregătire, cunosc atât de bine Biblia? Fiindcă e scrise în pilde. Pilda are forţa să pătrundă la temelia construcţiilor mintale, sufleteşti, să te împingă la divin, ş-apoi la alte construcţii logice, mai rafinate. Eu m-am folosit în permanenţă de acest procedeu şi pildă-mi era satul natal cu oamenii săi, cu împlinirile şi scăpările sale. Toţi aceşti 15 ani, cât m-am aflat în rândurile Mişcării de Eliberare Naţională, vă asigur, am fost în toate satele Moldovei, care trăiau presiunea schimbărilor, iar mai încoace consecinţele reformelor nechibzuite, să nu zic mai rău, făcute de oameni care nu aveau în suflet tocmai imaginea satului natal, a Bogheniului lor. Sărmanii oameni, aduşi la marginea disperării, vroiau să creadă că dacă la ei nu s-a reuşit, măcar în altă parte lucrurile merg mai bine, aveau nevoie de o orientare, de un exemplu. Şi veneam eu cu „iată la noi, la Boghenii Vechi...”, şi mult îmi plăcea când oamenii îmi răspundeau: „E bine că la Dumneavoastră oamenii sunt aşa de înţelepţi, dar la noi vedeţi ce se face?”. Şi mă întorceam acasă, şi ştiam că lucrurile nu mai stau aşa, că la Bogheni mai este invidie, că Bogheniul mai este despărţit de-o râpă care mănâncă speranţe, care împarte în două nu numai satul, dar şi destine omeneşti. Dar, aşa cum este, e satul meu natal. L-am idealizat, mi-am făcut o filozofie întreagă despre el, un crez, şi ştiţi, mi-ajută. Când mă apasă greutăţi ce-mi depăşesc puterile, mă întorc cu gândul la Bogheni şi parcă mă refac, o iau, dacă trebuie, de la început. De 41 ani sunt Chişinăuian şi dacă aş mai trăi 100, tot boghenean aş rămâne în suflet: destinul! Asta-i!
SM: Cum credeţi, pe cât este de reală vârsta Boghenilor Vechi, la care fac trimitere istoricii?
DO: Eu cred că este destul de aproximativă, dar, până aici a reuşit să pătrundă ochiul cercetătorului, până aici i-au vorbit hrisoavele, documentele istorice. Şi totuşi, cu toată aproximaţia, ea are o valoare istorică, dându-ne tot temeiul să ne mândrim de vechimea lui, de faptul că a participat la făurirea statului moldovenesc. Dar, să extrapolăm mergând în jos. În vechime, localităţile noi apăreau din necesităţile creşterii Neamului, pornind de la nişte focare, mai ales în perioada prestatală. Bogheniul, după aşezarea lui geografică, atunci în inima codrilor, acum la margine de codru, nu seamănă să intre în categoria localităţilor noi. Lesne e de crezut că se găseşte pe o vatră străveche dacică, că aşa obişnuiau Dacii să-şi pună satele, în inimă de codru, la poale de munţi. Şi aceşti oameni obişnuiau să trăiască împreună cu natura, nu simţeau necesitatea edificiilor mari, care să lase urme. Dar, să privim lucrurile din altă perspectivă. Satul Boghenii Vechi e mai vechi ca Sineştiul. Localităţi cu denumiri ca Sineşti, Corneşti, etc. Găsim în Moldova de peste Prut, dar sate cu nume de Bogheni (sau variaţii) n-am găsit. Deci, dacă presupunem că din satele de dincolo, ca Sineşti, Corneşti s-au rupt şi s-au stabilit aici, atunci, e evident, că venind aici, au găsit Bogheniul care era de veacuri. Nu se poate ca după retragerea tătarilor de aici după 1340 să nu fi rămas osatura satelor moldoveneşti prin care mai târziu s-a format statul medieval Moldova. Şi după tătari, pe aici s-au scurs multe populaţii, parte din ele au sedentat, şi dacă populaţia şi localităţile moldoveneşti ar fi fost puţine, n-ar fi existat nici condiţii de asimilare a străinilor. Dar, lucrurile stau cu totul altfel. Indusul străin îl găsim doar cu numele: Lucinschi, Snegur, Voronin, Ostapciuc, nu mai zic de Osipov, dar cultura care o împărtăşesc este cea moldovenească (ca să-i placă lui V. Stati). Deci, era aici o forţă, aproape telurică, care a reuşit să asimileze şi să integreze elementul străin fără mari animozităţi. Erau, fraţilor, sate străvechi şi multe, şi dacă nu li se ştie originea, aceasta se datorează modului de viaţă arhaic, rural, nepracticării scrisului. În general, aici în Basarabia, populaţia era omogenă moldovenească, cu toate că era împestriţată cu nume străine. Puţini purtători de nume nemoldoveneşti se recunoşteau a fi nemoldoveni. Cum s-a produs asimilaţia pe cale paşnică, fără mijloace de comunicare (comunicarea era doar de la om la om)? Răspunsul poate fi doar unul – prin număr şi prin omniprezenţă. Deci, sunt convins că Boghenii Vechi (determinativul „Vechi” a câtă istorie aduce!) este o localitate străveche pe o vatră dacică. Evident, specialiştii vor căuta şi vor înainta în istorie, dar există o sursă ceartă care are a spune multe despre Moldova – arhivele Vaticanului, la care nu prea avem acces în virtutea faptului că suntem ortodocşi. Dar, până atunci să apreciem la justa valoare vechimea satului nostru constatată de istorici şi un lucru să-l ştim, că cu atâţia neprieteni în jur, doar cu aşa sate ca Boghenii Vechi a putut să se facă şi să dăinuie Moldova.
SM: Ce se întâmplă cu satul nostru acum?
DO: Ceea ce se întâmplă şi cu altele. Degradare, depopulare, dar care pot fi tratate prin politici abile ale statului, dar şi ale societăţii civile. Pornirea ar trebui să înceapă de la nemulţumirea noastră, de la dorinţa de a repara demolarea, dar prin inteligenţă şi cu lecţia învăţată de astă dată. Dar, să nu disperăm, satele noastre, ca şi Boghenii Vechi, numai în veacul nostru au trăit o perioadă şi mai grea: ocupaţia sovietică, războiul al II-lea, foamea, deportările. Cu toate acestea, prin muncă asiduă şi lipsuri, ne-am revenit. Material, lumea chiar s-a înstărit. Dar, era partea mai puţin văzută care-i durea pe toţi, dar, puţini cine încercau s-o formuleze. Ne-a fost nimicită şi izgonită intelectualitatea, aşa puţină cum era, dar, făcea faţă necesităţilor. Alta, că greu se întrezărea. Nu ni se încredinţa. Alţii trebuiau să ne conducă, alţii trebuiau să ne înveţe, să ne trateze, să ne servească, să ne organizeze. Această problemă era mereu discutată la noi în casă. Eu, cu mintea mea de coplinadru de atunci, înţelegeam că până nu vom avea învăţătorii noştri din sat, medicii, agronomii noştri, cu toată bunăstarea materială (relativă) vom rămâne doar o brigadă mare de salahori numai buni de prăşit, de lucrat la tutun, şi aici orizontu ţi se închide.
Familia Osipov, trăindu-şi tragismul ei prin decapitarea buneilor în Siberia sau altfel, împrăştierea neamului în toate lumea, a reuşit poate mai bine ca alţii să se debaraseze de egoismul patriarhal, care salvează doar vremelnic şi să manifeste un comportament activ, prin exemplu propriu. Iarăşi pilda, iarăşi puterea exemplului. Mama, Domnica (ce nume frumos!) ne-a fost dascăl adevărat cu har de Dumnezeu. Iată aceşti oameni ne-au formulat traseul: „La carte!”. De altfel, robi sătui, dar tot robi. Dar, până atunci trebuia să ne sprijinim pe umerii celor care apucase greul mai înainte. Astfel, ne vine profesor de limbă şi literatură tînărul Gheorghe Mărgărint, ulterior director de şcoală. Cum rostea acest profesor cuvântul „OMUL”! Stăteam încremeniţi în bănci şi urmăream mişcările lui. Am mers la teatru, la cenacluri, dar n-am auzit aşa o rostire, aşa expresivă nici la Ureche, nici la Cupcea, „OMUL”, ştia el ce spune. Îl aveam deja profesor de geografie pe Vasile Nicanor Popovici, veşnic cu arătătorul pe hartă şi pe cefele învăţăceilor. Apoi Alexei Nicanor Popovici, Gheorghe Pavel Filipovici, actualmente directorul şcolii din Boghenii Noi, frumos lucru, aceştia-s chiar a doua generaţie. N-a întîrziat să apară medicul de aici, specialişti în gospodărie, care au dezlocuit Dobrovii. Dar mulţi tineri au plecat la facultăţi şi s-au făcut buni specialişti, plecând la lucru în alte părţi sau chiar să facă ştiinţă. Ion Fotescu – medic militar, Volodea Mărgărint – tot medic, Emil Fotescu – profesor de matematică la universitatea din Bălţi, şi alţii.
Astfel, satul s-a depatriarhalizat, s-a transformat într-un sistem deschis capabil să producă valori nu numai materiale, dar şi culturale, să se autoorganizeze, să se planifice. Porniţi de la o distrugere totală, în câteva decenii am realizat într-un fel un nivel de prosperitate. Să ne întrebăm ce ne mai trebuie. Cheia răspunsului este: intelectualitate! Constituită într-un sistem social numeros şi înalt calificat, ea a păşit înainte, a simţit necesitatea de a gândi viitorul, ea nu mai putea rămâne la nivelul Boghenilor Vechi, care ste o condiţie necesară, dar nu şi satisfăcătoare. În aer plutea ideea de emanicipare, de renaştere naţională, Ea a formulat motoul acţiunii „Dacă nu noi? Cine? Dacă nu acum? Când?”. „Cândul” n-a întârziat să vină, dar noi ne-am arătat puţin pregătiţi pentru această experienţă istorică. Şi aceasta din două considerente mari:
- Primo – n-am avut experienţa de viaţă statală, suverană pe parcursul a două generaţii;
- Secundo – conştiinţa naţională a fost demolată până aproape de ireversibil.
Dar, evenimentul s-a produs şi în această perioadă de criză şi tranziţie, trebuie să ne ocupăm de toate ca să reuşim să lăsăm copiilor noştri ceva durabil şi de valoare.
În ceea ce ţine de familia Osipov, ne simţim cu sonştiinţa curată, ne-am încadrat perfect în acest proces social de transformare, şi am îndeplinit întocmai şi porunca părinţilor „La carte!”.
Suntem o echipă angajată şi gata de a spune şi a face multe pentru acest Neam. Şi acest lucru îl vei găsi în foarte multe familii boghenene. De data asta, transformarea are cu totul un alt caracter: noi nu mai trebuie să naştem primii învăţători, primii medici, primii specialişti. Ei sunt, şi-s bine pregătiţi. Soluţia ţine de felul cum vrem să organizăm societatea, ce model de societate vrem să construim.
Încă un experiment sau durabilitate? Eu sunt pentru durabilitate, dar aceasta înseamnă multă, multă inteligenţă, rafinament, dragoste de Neam şi o voinţă politică hotărâtă. Noi, basarabenii, parcă ne tragem de la Esop, ne permitem luxul de a începe o dată în 40-50 ani de la început. Drept că ne impun la aceasta ba cataclisme sociale, ba „prietenie strânsă a fratelui mai mare” prin crize bine organizate. Dar noi trebuie să găsim forţe în noi înşine ca să nu ne lăsăm influenţaţi de factorul extern, fără rezerve.
În ceea ce ţine de revigorarea satelor, că aceasta-i tema, noi suntem obligaţi să creăm în termeni rapizi o infrastructură adecvată, să microindustrializăm satele noastre. Satul nu mai poate rămâne şi în continuare doar un furnizor de materie primă, de altfel riscăm ca depopularea să ia un caracter ireversibil. Cred că satele mari şi cu landşaft favorabil se vor urbaniza cu timpul, cele mici şi mai ales cele afectate de alunecări se vor restrânge până la limita forţei necesare, ca să prelucreze terenurile şi plantaţiile din jur. Şi într-un caz şi în altul, satele noastre trebuie construite aproape din nou.
Mă întrebi ce se produce cu satul nostru acum? Este în aşteptare. În aşteptare de surse, dar şi de o viziune largă pe viitor. Trebuie să apară omul cu abilităţi să unească aceste două componente. E timpul ca administraţia publică locală să iasă din anonimat şi să înţeleagă că guvernează nu un sat (sau mai multe), ci un colţ de ţară şi se face responsabilă de toate scăpările. Dar, surse sunt, şi cele puţine de aici, şi cele multe din Italia, etc., unde lucrează şi boghenenii noştri. Şi viziuni are cine emana, doar aproape nu e familie unde măcar un copil să nu fi făcut facultatea. De ce nu se mişcă carul din loc? Nimeni nu le vorbeşte despre perspectivă şi nu face o chemare. Nu e normal ca un Om, care a muncit peste hotare, să-şi vadă tot sensul de acumpăra un lot de casă la marginea Chişinăului cu 60 000 de dolari de la nişte şmecheri. Cu 60 000 de dolari, liberi poţi să-ţi cumperi o moşie solidă într-un sat, să-ţi faci o gospodărie pe măsură ca să o poţi administra, iar cu restul, dacă ai apucături de orşean, de ce nu, la Ungheni sau Corneşti să-ţi faci o casă modernă?
Cu timpul cred că aşa o să şi se producă. Preţurile mari la imobil, sau teren din Chişinău îi va împinge pe solicitanţi spre locurile de baştină după schema: satul natal – centru raional (judeţean). Dacă se va întâmpla aşa, noi vom reuşi să urbanizăm Ţara. Aceste 32 de centre raionale actuale, în condiţia unor investiţii suficiente, se vor transforma în orăşele moderne, curate cu infrastructura necesară. Aceasta ar aduce a stil european. Astăzi noi suntem o Ţară rurală cu desăvârşire.
SM: Încă o întrebare cu sâmbure, spuneţi, aveţi neprieteni în sat?
DO: Nu cred, dar, dacă sunt, încă nu-i ştiu. Şi nici timp nu am să-i descifrez. Însă pentru un om al politicii e normal să aibă şi neprieteni. Este important să nu pierzi timpul cu ei.
7.04.2011
Concursul "Blog pentru Basarabia" s-a terminat! Vă mulţumesc pentru susţinere!
Ieşirea ambasadorului rus de la Chişinău, Kuzmin, în ziua de 10 iunie încă o dată ne demonstrează că obrăznicia rusească nu are limite. Cînd parcă începeam să credem o vorbă de-a noastră mai veche, că “timpul lecuieşte” – este valabilă şi pentru ei – domnia sa ne-a uluit cu sinceritatea sa cu totul diplomatică. Am reacţionat prompt la aceasta şi pe 11 iunie am postat pe blog articolul “Rusia nu se simte bine nici de ziua ei dacă vecinilor nu le este rău”. M-am bucurat mult de numărul impresionant de vizualizări într-un timp scurt, înţelegînd că pe această cale am reuşit să contribui la sensibilizarea opiniei publice şi, în primul rînd, a tinerilor, într-o problemă atît de importantă pentru noi toţi, ce ţine, mai cu seamă de refacerea memoriei istorice care strivită sub talpa ocupaţiunii străine, ne lipseşte şi azi de vigoare şi de voinţa de a reveni la starea naturală a Neamului nostru. În acel articol am vorbit că începutul acestui calvar care ne macină şi astăzi îşi are data precisă – 16 mai 1812, anul în care hrăpăreţul imperiu rus, prin brutalitate şi minciună, a rupt Basarabia din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare. Am zis că ruşii nu pot recunoaşte ocupaţia de la 1812, că dacă ar face-o, toate celelalte “eliberări” şi “prietenii” se risipesc ca turnul de nisip. Totuşi ei trebuie ajutaţi să o facă, înţelegem că le este greu, dar trebuie ajutaţi în fiecare zi – de 365 ori pe an.
Concursul de articole pentru Basarabia anunţat în cadrul campaniei online “365 de zile pentru Basarabia” s-a suprapus în timp şi l-am găsit drept un îndemn inspirat pentru noi şi un examen de inteligenţă.
Personal, datorită susţinerii pe care am simţit-o, am hotărît să particip la acest concurs cu articolul amintit (“Rusia nu se simte bine nici de ziua ei dacă vecinilor nu leste rău”). Cu mici actualizări am înaintat acest articol pentru concurs, intitulat “Odă pentru Basarabia de ziua ruşilor". Vă mulţumesc pentru că l-aţi găsit bun de luare aminte, l-aţi apreciat şi l-aţi susţinut. Cred eu, cei care împreună împărtăşim acest mesaj am reuşit să fim întîii în acest concurs.
Concursul "Blog pentru Basarabia" s-a terminat, dragi prieteni, vă mulţumesc pentru susţinerea pe care aţi arătat-o la etapa de votare, pentru că împreună am reuşit să sensibilizăm publicul la nedreptatea făptuită la 16 mai, 1812, împreună am reuşit să rostim tare şi răspicat adevărul - Basarabia este Pămînt Românesc!
Pe această cale, mulţumesc iniţiatorilor şi organizatorilor campaniei online "365 zile pentru Basarabia" şi concursului "Blog pentru Basarabia", Centrului de Studii pentru Resurse Româneşti, personal lui George Damian şi celor care au participat cu mult suflet şi dragoste pentru scumpa noastră Basarabie. Gândesc că am cîştigat toţi cei 33 participanţi, pentru că toţi am respirat cu aceeaşi idee care ne va uni şi în continuare.
Dana Babin, Cahuleanu, Andrei Albu, George Simion vă mulţumesc că am fost împreună, sper că ne vom găsi alături şi în alte activităţi ale Campaniei "365 de zile pentru Basarabia".
365 de zile pentru Basarabia - să le trăim româneşte!
Radu Vodă
6.22.2011
Odă pentru Basarabia de ziua ruşilor
“Rusia nu se simte bine nici de ziua ei dacă vecinilor nu le este rău”
Trimisul Moscovei la Chişinău, V. Kuzmin, în vinerea lui 10 iunie, a găsit de cuviinţă să ne întrebe dacă mai suntem acasă şi cum ne cheamă. Ce a auzit l-a uluit şi înfricoşat. A aflat că suntem acasă şi a auzit adevărul, adevărul gol-goluţ, atât de mult temut de ruşi să fie rostit tare. Şi a aflat Kuzmin-ul ce ştim bine şi unde mai avem goluri.
Că Rusia are o atitudine imperialistă faţă de vecini – o ştim cu toţii, şi el.
Că Rusia face pe dracu’ în patru să-şi refacă spaţiul geopolitic din timpul fostei uniuni – o ştim cu toţii, şi el.
Că Rusia foloseşte toate metodele accesibile: politice, economice, de amestec în viaţa vecinilor şi de destabilizare – o ştim cu toţii, şi el.
Că Rusia controlează viaţa vecinilor prin structuri socio-politice cu nominaţii democratice (societate civilă, partide politice etc.) şi structuri economice – n-o ştim cu toţii, dar el o ştie.
Că Rusia nu gafează în relaţiile cu vecinii, dar îi încearcă de minte şi îi struneşte după nevoi – n-o ştim cu toţii, dar el o ştie, că aceasta îi este misiunea.
Că Rusia nu se simte bine nici de ziua ei dacă vecinilor nu le este rău – n-o ştim cu toţii, dar el o ştie, că pentru aceasta e trimis.
Că Rusia se va simţi bine numai dacă vecinii vor capitula fără rezerve – n-o ştim cu toţii, dar el o ştie, că pentru aceasta se osteneşte.
Că limbajul diplomatic rusesc, ce masca până acum suficient apucăturile imperialiste ale Moscovei, nu mai este suficient – de-acum vom şti-o cu toţii. Şi asta îl amărăşte tare mult.
Aşadar, vineri seară, 10 iunie, Kuzmin nu a gafat, cum încearcă unii să ne convingă, Kuzmin a fost sincer şi a spus „adevărul” rusesc “muncit” de 20 de ani în problema transnistreană. Iar prin aceasta şi tot viitorul pe care ni-l aştern.
A spus-o din criză de timp. Ce îl grăbea? – 19 sau 21 iunie? Alegerile Primarului General al Chişinăului sau summit-ul 5+2? Cred că ambele – ca să ne bage minţile-n cap, să nu uităm unde ne găsim; ca să mobilizeze echipele pro-ruse pentru alegerile de duminică, 19 iunie; ca să preîntâmpine componentele formatului 5+2 cum să se comporte pe 21 iunie; ca să revigoreze structurile ruseşti din acest teritoriu, care pe 5 iunie, n-au fost la nivelul aşteptărilor (ne apravdali daverie); ca să dezonoreze clasa politică de la Chişinău şi să-i testeze componentele în ce măsură pot fi influenţabile.
Kuzmin nu a gafat. Kuzmin a fost sincer pînă la nebunie.
Adevăr este că Kuzmin nu ne cunoşte adevărul nostru, că Kuzmin nu a învăţat bine lecţia despre noi.
Că nu i se răspunde cu brutalitatea pe care-o practică ruşii se datorează faptului că am fost şi rămânem un popor civilizat, indiferent de nevoile şi sărăcia pe care le trăim şi care-s provocate tot de ei.
A trebuit să afle:
- Că basarabenii cunosc foarte bine anul 1812;
- Că basarabenii cunosc foarte bine anul 1918;
- Că basarabenii cunosc foarte bine anul 1940;
- Că basarabenii cunosc foarte bine, pe viu, gulagurile, siberiile, colhozurile, deznaţionalizările, depopulările anilor 1944-1990;
- Că basarabenii cunosc foarte bine anul 1992 cu tinerii crucificaţi şi cu fetele violate la Nistru;
- Că basarabenii cunosc foarte bine crizele economice şi energetice provocate de ruşi în ultimii 20 de ani.
Kuzmin nu înţelege că basarabenii cunosc foarte bine Rusia.
Kuzmin, îţi mulţumim pentru sinceritate, dar sinceritatea ta doare. Totuşi, mai bine această sinceritate decât făţărnicia căreia îi ziceţi diplomaţie.
Am înţeles cu toţii că nu vrei să ne fii prieten, dar tare-am vrut ca în aşa calitate să prezentaţi un popor mare cum este poporul rus.
Şi ce este poate cel mai important pentru dvs este faptul că, prin retragerea de la această recepţie, corpul diplomatic v-a înţeles corect şi a rostit aproape asurzitor adevărul Basarabiei româneşti.
Acum, Domnule Ambasador, despre realitate,
Pe data de 19 iunie Dorin Chirtoacă a fost ales Primar General şi Chişinăul respiră şi gîndeşte europeneşte. Nu aţi reuşit!
Şi nu ştiu dacă mai sunteţi în stare să stăviliţi ecoul ce se rostogoleşte peste toată Moldova: Kuzmin go home!